𝐀𝐩𝐚 𝐭𝐫𝐞𝐜𝐞, 𝐩𝐨𝐝𝐮𝐥 𝐫𝐚̆𝐦𝐚̂𝐧𝐞. 𝐋𝐚 𝐆𝐮𝐫𝐚 𝐑𝐚̂𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐛𝐚𝐧𝐢𝐢 𝐯𝐞𝐧𝐞𝐚𝐮 𝐩𝐞 𝐚𝐩𝐚̆, 𝐢𝐚𝐫 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐚 𝐞𝐫𝐚 „𝐬𝐚̆𝐦𝐧𝐚̆𝐭𝐮𝐫𝐚̆”

„Mă, copchile, la mine vorba-i sămnătură!” este o spusă pe care vechii gurăni o știu de la moș Vrăjbuță, un sătean cu părul alb care cumpănea oamenii din privire, știind și câte parale face fiecare. Era o vreme în care oamenii aveau mai multă încredere unii în ceilalți, iar gurănilor le mergea vestea că banii le veneau pe apă.

Dumitru Cîmpean este profesor de istorie la Școala Gimnazială „Aurel Decei” din Gura Râului și nu a uitat anii în care a lucrat la Secția de Sculărie a Întreprinderii Mecanice din Mediaș.

„Am absolvit Tehnologia Construcțiilor de Mașini, la Brașov, în 1987, iar stagiatura am făcut-o la Mediaș. Produceam componente inclusiv pentru celebrele Oltcit-uri”, spune inginerul devenit dascăl în satul natal.

Pasionat de trecut, a decis să urmeze și Facultatea de Istorie a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, după ce, câțiva ani, a predat desenul și educația tehnologică, a fost director de cămin cultural, iar apoi director al școlii din sat.

Este mândru de locul în care s-a născut: „În multe sate din Mărginimea Sibiului întâlnești obiective culturale cu statut de «monument istoric», însă în Gura Râului avem două: Biserica Mică, cu hramul «Cuvioasa Paraschiva», și «podul acoperit», pe care îl știm și sub denumirea de «Podul Morii»”, spune Dumitru Cîmpean.

Construit în secolul al XIX-lea, podul din Gura Râului este vestit pentru felul în care meșterii l-au realizat. „În Ardeal mai sunt doar câteva construite după principiul «grinzilor cu zăbrele», care a permis realizarea unui pod lung de peste 12 metri, fără picior de sprijin în albia apei”, spune profesorul de istorie, devenit nu de puține ori ghid pentru cei veniți să descopere comuna numită de Lucian Blaga „Bocca del Rio”.

Podul făcea legătura cu moara ridicată pe malul râului Cibin, odinioară aflată în proprietatea bisericii evanghelice din Cristian.

„În monografia scrisă în 1896 de preotul Ioachim Muntean se arată că moara a fost cumpărată, în 1858, de «istețul mijlocitor și harnicul preot Ioan Arsenie, cu prețul de 3200 florini (…) dimpreună cu temeinicul pod acoperit, care mijlocea comunicațiunea»”, spune Dumitru Cîmpean.

Apele Cibinului acționau, la acea vreme, joagăre, pive pentru postav sau ulei și mori pentru cereale, de unde și vorba că „gurănilor le veneau banii pe apă”.

„Această moară a ajuns în proprietatea lui Cornel Arsenie și i se spunea «Moara lui Cornel», care era vrednic și priceput morar. Pe atunci, în Gura Râului funcționau patru mori pe apă, iar morarii umblau prin sat cu carul tras de boi pentru a strânge sacii cu grăunțe și, mai apoi, pentru a aduce făina. Aveau la cornul boului un «clopot morăresc», legat cu o funie, care anunța că morarul a venit după măciniș.”

Toate acestea aveau să dispară odată cu construirea barajului destinat alimentării cu apă a municipiului Sibiu.

„Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, comuniștii au decis oprirea joagărelor pentru a nu face concurență industriei. Morile au mai funcționat până la finalul anilor ’70, când s-a ridicat Barajul, însă nu mai veneau carele cu boi după măciniș și nici apa pe Cibin nu mai curgea la debitele de odinioară. Copiii și adulții mergeau doar cu câte un căruț de mână să macine puținele bucate pentru casă sau pentru animale.”

Podul acoperit din centrul satului nu a fost trecut doar de căruțele trase de boi. „Aici se jucau copiii, iar în posturi, când nu se făcea joc în Pavilion, se întâlneau tinerii ce luau apoi drumul spre «Calea Domnilor» sau «Măial», cum i se mai spune potecii și poieniței folosite pentru plimbare. Pe aici venea și poetul George Coșbuc, pe vremea când era găzduit la preotul Manta și obișnuia să urce de-a lungul Cibinului, până în Vârtochele.”

Recent, voluntarii „Ambulanței pentru Monumente” au restaurat podul din lemn de care gurănii sunt atât de mândri. În acest demers s-au întâlnit, într-un mod fericit, comunitatea, adică Primăria și Consiliul Local, familia Radu, în calitate de proprietari ai podului, precum și voluntari din sat și ai „Ambulanței pentru Monumente”.

„Este perfect pentru a adăposti expoziții etnografice și evenimente culturale. Lumea a auzit de el, este curioasă să-l vadă și să-i afle povestea”, mai spune Dumitru Cîmpean, hotărât să înființeze chiar și o „Zi a Podului”.

În curtea casei sale, profesorul ține la loc de cinste două clopote morărești, turnate la 1848 și legate odinioară la cornul boilor, mărturii ale unor vremuri în care vorba spusă avea aceeași valoare ca semnătura așternută pe un act.

Astăzi, sunetul lor nu mai cheamă la poartă gurănii să-și ia făina proaspăt măcinată, ci îi invită la masă pe turiștii ajunși în gospodăria familiei Cîmpean, pentru a descoperi bucatele și poveștile locului.

Podul acoperit din centrul comunei Gura Râului are o nouă viață prin grija voluntarilor și are puterea să adune comunitatea laolaltă.

Ceea ce nu este de mirare într-un sat în care, pe frontispiciul școlii, stă scris, încă de la 1900, „Prin cultură la putere”, dovedind, încă o dată, că județul Sibiu are oameni și locuri de poveste.